Despotismul, tirania, violența fizică sau psihologică în relații – sunt teme frecvente în practica psihologică. Narcisist, despot, agresor, tiran, psihopat: așa sunt numiți partenerii, care construiesc relații prin șantaj, amenințări, manipulare, înșelăciune sau violență fizică. Toate acestea se întâlnesc foarte des în relații sub diverse forme, însă foarte rar se vorbește despre ele cu voce tare.

Cum se naște un despot?  

Despotul – este o victimă în sens invers. În copilărie psihicul omului, pentru a cunoaște lumea, divizează toate obiectele în bune şi rele. Evenimentele traumatice nu pot fi percepute, trăite şi asimilate în mod adecvat de mintea copilului, de aceea ele sunt divizate şi copilul în interior se identifică fie cu agresorul, fie cu victima.

De exemplu:

Părintele, în faţa fiului de 4 ani o lovește cu centura pe fiica sa de 7 ani, pentru că aceasta nu a avut grijă de cel mic. Pentru ambii copii este o traumă psihologică, mai ales dacă bătaia, agresiunea verbală, manipularea și alte atrocități au loc în mod regulat. Fiica deja e în rolul de victimă. Iar fratele mai mic, privind scena de violență, psihologic se poate alătura părintelui – adică agresorului.

Ce se întâmplă când persoana-victimă crește?

Își caută un partener-agresor, care va completa ceea ce este suprimat în ea. Adică, poate fi agresivă, poate ataca. Cu acest partener, victima va încerca să-şi joace rolul, pentru a finaliza experiența traumatizantă din trecut, însă de cele mai multe ori – fără rezultat.

Agresorul despotic caută o victimă, pentru că ea este o mină de aur pentru proiecțiile sale. Această persoană, cu timpul are nevoie tot mai mult şi mai mult de confirmări din exterior. Agresorul despotic arată exact ca acel băiețel de 4 ani speriat, pierdut, care nu înțelege ce se întâmplă – el se simte vinovat faţă de sora sa, simte furie şi tot odată frica să nu fie respins de cele mai importante persoane din viaţa sa – părinții.

Acest cocktail complicat de sentimente, şi unui matur îi va fi greu să-l suporte şi să-l conștientizeze, dar pentru un copil e o sarcină imposibilă. De aceea, experiența din copilărie se capsulează în psihic şi copilul pur şi simplu alege să fie persoana puternică şi agresivă care provoacă durere, ca să nu devină cel  – căruia îi vor provoca durere.

Însă, forțând capacitatea de a experimenta unele sentimente, vrând-nevrând omorâm toată sensibilitatea. Iar persoana crește şi nu se simte vie. Se simte puternică, curajoasă, vicleană, calculată, excentrică şi rea. Însă nu se simte vie.

Agresorul are nevoie de un partener – victimă pentru a se simţi viu. Victima e persoana capabilă să sufere, să se bucure, să obțină plăcere de la viaţă – adică, să umple golurile care sunt în partenerul său.

De obicei, în aceste relații este loc nu doar pentru violenţă. Deşi relaţiile sunt complicate, dureroase şi obositoare, ele sunt valoroase pentru ambii parteneri. De fapt, un astfel de parteneriat seamănă cu unirea a doi schilozi – la unul piciorul nu funcționează, la celălalt brațul. Fiecare trebuie să îndeplinească ceva în relație pentru doi. Iar aceasta cauzează multă furie, frustrare și pretenții reciproce.

Cum ieşi din această stare? Trebuie să-ţi crești a doua parte, cea care la timpul său nu a putut să crească. La cineva e agresiunea sănătoasă, îndreptată spre partener şi lumea exterioară. La cineva – capacitatea de a iubi, a simți, a te observa pe tine şi pe partener într-o relație.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, distribuie prietenilor! Sursa:relații.net