În urmă cu mai bine de două mii de ani, Iisus, sau Jeshua cum mai era numit, a venit pe pământ pentru a le vorbi oamenilor pe înțelesul inimii.

Noi știm acum că fariseii și cărturarii l-au osândit, dar ceea ce nu știm, sau nu recunoaștem, este că acei farisei și cărturari nu sunt numai niște ființe care au trăit atunci, în trecut, ci părți din noi care există și pe care le hrănim chiar acum.

Le-am purtat în noi de-a lungul veacurilor pentru a le recunoaște și scoate la lumină într-o bună zi. Omul actual a devenit un fel de balon plin de reguli, strădanii și obiceiuri pe care, crezând că le îndeplinește, mulțumește astfel pe Dumnezeu.

Acesta este primul semn de viață în noi a fariseismului. Credem în afara inimii, care este oarbă în a vedea reguli și regulamente.

Cu siguranță că Dumnezeu se amuză de această tentativă a noastră de a-L mulțumi din afara Inimii și a Spiritului, noi fiind atât de serioși și încruntați

Dar ce este Spiritul? Este chiar în afara regurilor, pentru că fiecare clipă nu se aseamănă cu precedenta. Repetiția ar duce la moartea vieții. Noi omorâm viața prin obiceiuri repetitive și stagnante. Ucidem astfel ritmul ei și suntem astfel farisei, o dată în plus.

Nu este nevoie să ne chinuim trupurile și mințile pentru a ajunge la acea seninătate a inimii care joacă chiar în afara regurilor. Fericirea trebuie pusă înaintea seriozității respectării fiecărei reguli prin care credem că slujim.

Nu slujim inimii, satisfacem doar o nevoie a minții noastre de a se simți mereu meschină și victimizată pentru a crea vina. Osânda astfel născută este o altă față a fariseismului.

Viața este jucăușă și are ritmul unei muzici fine și culoarea pe care o îmbracă fiecare moment pe care îl traversăm. Fiecare este irepetabil, unic prin autenticitatea lui.

Aceste corzi fine ale muzicii nu pot fi sufocate de forme rigide, ale unor reguli care ucid însăși esența lor. Faptul că nu mai știm să ascultăm și să simțim această muzică fină este tot un semn al fariseismului.

Religia pe care o urmăm în prezent, plină de sarcini, îndatoriri, frici și limitări osândește spiritul și viața lui, care nu pot exista decât în simplitatea și naturalețea fiecărei clipe.

Devenim unici, creativi, doar când lăsăm regulile și începem să ne amintim sunetul muzicii divine. Da, recunoașterea faptului că suntem farisei și facem parte (ce ironie!!!) dintr-o cultură care o osândește ne poate face să învățăm aceste ritmuri fine care ne păstrează tineri, cu zâmbetul pe buze și în priviri, departe de seriozitatea chipurilor, pe care o purtăm asemenea unor măști că suntem ceea ce nu suntem de fapt.

În două mii de ani, lucrurile s-au schimbat parțial, la suprafață mai mult decât în straturile mai profunde. Dar viața continuă să ne atragă ca un magnet prin unicitatea și simplitatea ei și ne amintește de bucurie și libertate până la acel punct în care devenim asemenea ei. Sursa: Gabriel Socaciu

Facebook Comments

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here