Bunica mea obișnuia să spună că atunci când o femeie se simte tristă, cel mai bine pentru ea era să îsi împleteteasca părul; în acest mod durerea ar fi prinsă între suvitele păr și nu ar putea ajunge in restul corpului.

Apoi adauga ca trebuie sa am grija ca tristetea sa nu-mi intre in ochii ca ar putea sa imi curga rauri de lacrimi, apoi ar fii putut ajunge pe buzele mele ,si le-ar forta sa spuna lucruri care nu sunt adevarate si care m-ar afecta si pe mine, iar apoi ar putea ajunge in mainile mele unde ar putea fii si mai rau sa fac painea necopata sau sa afum mancarea ; si astea toate se pot intampla pentru ca tristetii ii place gustul amar.

Când te simți tritta copila mea, impleteste-ti durerea în jur suvitelor de par , si doar cand va incepe vantul de nord sa sufle si sa loveasca puternic, abia atunci sa-l despletesti, sa-l lasi sa fluture in vant si sa iti risipeasaca toata tristetea stransa in el.

Parul nostru este o plasă capabilă să prindă totul, este puternic ca rădăcinile stejarului și moale ca spuma marii. Nu te lasa coplesita de melancolie copila mea, chiar dacă inima ta este ruptă sau oasele tale sunt reci de atat durere.

Nu lăsa tristetea sa intre în tine prin părul tau , pentru că va curge într-o cascadă prin canalele pe care luna le-a trasat in corpul tău si iti va invada fiecare celula a fiintei tale.

Împleteste-ti tristetea, spunea ea, intotdeauna impleteste-ti tristetea….Și mâine te vei trezi copila mea cu cântecul vrabiei, si vei găsi palid și estompat toata aceasta tristete intre suvitele rebele ale parului tau. Sursa: Paola Klug